Bursier, elev premiant, şef de promoţie, corist şi cântăreţ la mandolină, cunoscător atât al muzicii psaltice, cât şi al celei „occidentale”, jucător talentat de oina, dansator sprinten, bun înotător, caligraf şi pictor oarecum iscusit, topometrist harnic, traducător al lui Goethe, camarad fidel, călător neobosit, credincios şi patriot – par a fi calităţile unui personaj neobişnuit. Impresia devine şi mai acută atunci când acesta intră în contact direct cu oameni excepţionali: viitorul patriarh Nicodim, miniştrii Ioan Lupaş, Spiru Haret şi Constantin Anghelescu, pictorul Emanoil Bardassare, actorul State Dragomir, nepotul regelui Carol I, socrul lui Mihail Sadoveanu, fiica lui Gavril Muzicescu – mamă a fraţilor Ionel şi Păstorel Teodoreanu. Cultivarea acestor calităţi, contactul cu personalităţi remarcabile au fost posibile în cei opt ani în care Constantin Tomescu a fost elev al Seminarului „Veniamin Costachi” din Iaşi. Chiar dacă nu era un elev obişnuit, perspectiva pe care ne-o oferă este una obiectivă şi clară, printre calităţile lui fiind şi aceea de bun observator al multor evenimente, de la cele banale, obişnuite pentru elevii din orice epocă, cum ar fi naive manevre de păcălire a profesorilor, până la cele ce depăşesc cadrul şcolar, ca predarea crucişătorului Potemkin în portul Constanţa în 1905. Amintirile lui Constantin Tomescu din perioada în care a fost elev la Seminarul „Veniamin Costachi” sunt o cronică vie asupra lumii învăţământului, în special al celui seminarial, şi aduc informaţii noi şi interesante despre acesta, dar şi despre România începutului de secol XX.
Constantin Tomescu s-a născut în 1890, la Constanţa, dar rămânând orfan a intrat în grija vlădicăi Nicodim Munteanu, viitorul patriarh, a făcut şcoala primară şi apoi Şcoala de cântăreţi la Galaţi, dar, insistând „să se facă popă”, a reuşit să obţină o bursă de studiu la Seminarul „Veniamin Costachi” din Iaşi. Aici a învăţat între 1904 şi 1912 şi a reuşit să se adapteze foarte bine, având rezultate excepţionale. Absolvind primul, a primit invitaţia de a urma Facultatea de Teologie din Bucureşti, tot ca bursier, ceea ce s-a și întâmplat între 1912-1916. La sfârşitul Facultăţii s-a oferit voluntar şi a luat parte la Primul Război Mondial, aducându-şi contribuţia la realizarea Marii Uniri. Patriotismul său sincer, dorinţa de a participa la efortul de unificare efectivă l-au făcut să accepte funcţia de Secretar General al Arhiepiscopiei Chişinăului, pe care a deţinut-o în perioada 1919-1942. Între timp a devenit doctor în teologie la Facultatea din Bucureşti, în anul 1927, profesor la catedra de Istoria Bisericii Române de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1926-1941) şi la cea din Cernăuţi-Suceava (1941-1946). A fost membru mirean în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Chişinăului şi în Congresul Naţional Bisericesc. A scris numeroase cărţi şi articole cu subiecte teologice[1]. După instaurarea regimului comunist, atât activitatea ştiinţifică, cât şi cea administrativă a lui Constantin Tomescu au fost oprite. Arestat în repetate rânduri de Securitate, fiind în atenția autorităților comuniste și securității în primul rând pentru legăturile sale cu Mitropolitul Visarion Puiu, condamnat la moarte de același regim, a petrecut mai mulţi ani în închisorile comuniste. Singur și marginalizat, după ce soţia îi murise în 1955, Constantin Tomescu şi-a scris amintirile fără speranţa de a le vedea publicate, ca o evadare într-o vreme în care meritele erau apreciate. A murit în anul 1983, la vârsta de 93 de ani.
Seminarul din Iaşi este cea mai veche şcoală secundară în limba română din Principatele române, fiind înfiinţată în anul 1803 de către Mitropolitul Veniamin Costachi. La început şi-a desfăşurat activitatea la Mănăstirea Socola, în 1893 a fost mutat în fostul palat al domnitorului Mihail Sturdza, renovat special pentru aceasta. La început Seminarul s-a dorit a fi o şcoală destinată fiilor de preoţi, dar treptat a devenit o instituţie deschisă tuturor categoriilor sociale, având un rol foarte însemnat atât în formarea preoţilor, cât şi în pregătirea pentru viitoare cariere în alte domenii. Seminarul „Veniamin Costachi” a fost numit aşa în cinstea ctitorului, în anul 1840. A trecut prin mai multe reorganizări, dar a rămas o şcoală de elită, cu profesori şi elevi deosebiţi. A fost permanent, fie singurul, fie cel mai bun Seminar din Moldova, în multe perioade singura şcoală care pregătea preoţi în această zonă. În perioada 1904-1912 erau două Seminarii de stat în ţară: Seminarul Central de la Bucureşti şi Seminarul Veniamin din Iaşi, cursurile durau 8 ani, de obicei de la 14 la 22 de ani, şi absolvenţii puteau deveni preoţi.
Amintirile lui Constantin Tomescu din perioada în care a fost elev seminarist fac parte dintr-o lucrare mai amplă, inedită, aflată la Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, care se referă la o perioadă mai mare timp. Amintirile au fost scrise, se pare, folosindu-se jurnale şi notiţe, în anii 70. Alegerea acestei părţi a amintirilor se datorează faptului că surprind perioadă de formare a autorului şi zugrăvesc foarte bine situaţia învăţământului teologic românesc la începutul secolului XX. Limba folosită de autor este una expresivă, plină de arhaisme şi termeni specifici vieţii religioase, fiind un limbaj care contribuie la refacerea atmosferei din epoca prezentată. În general modificările textului au fost minore şi au vizat doar unele forme gramaticale care s-au schimbat între timp. La unele nume s-a transcris varianta mai corectă sau care s-a impus în timp, de exemplu Nicodim şi nu Nicodem, Bardassare şi nu Bardazare. În cazul numelui Seminarului „Veniamin Costache” am preferat să păstrăm forma folosită în text, care este şi denumirea oficială din perioada respectivă şi nu varianta „Veniamin Costachi”, mai corectă, folosită anterior şi care ţine cont de ortografierea corectă a numelui Mitropolitului.
Amintirile nu urmează un fir cronologic, ci unul tematic, iar fiecare paragraf are un caracter relativ autonom, conţinând, de obicei, o mică intrigă şi un deznodământ. Uneori deznodământul este unul fals, pentru că în alt fragment se revine asupra celor prezentate anterior şi se aruncă o altă lumină asupra celor povestite. Un astfel de final literar, în care efectul artistic şi dorinţa de a impresiona sunt mai importante decât rememorarea exactă a trecutului, este cel al „morţii” părintelui Savin, care este ultragiat pe patul de moarte de tânărul Constantin Tomescu, insensibil la suferinţa părintelui director şi recunoscând că-l suspectează pe acesta că ar fura din bugetul şcolii. Cuvintele sale „Se poate, Prea Cucernice!” l-au chinuit până la moarte pe suferind, spune la finalul fragmentului autorul. Dar atunci când revine cu un portret al părintelui director Pavel Savin aflăm că acesta, având un fizic robust făcuse faţă bolii, iar moartea, până la care îl chinuise insensibilele vorbe, survenise 16 ani mai târziu.
Autorul are o manieră neutră de a prezenta evenimente şi personaje spectaculoase, dozând efectul de surpriză de la sfârşit, atunci când aflăm cine erau oamenii respectivi. Având avantajul perspectivei, el ne spune uneori ce aveau să devină unul sau altul dintre colegii, profesorii sau dintre cei cu care intră în contact, găsindu-se printre ei viitori miniştri, profesori, preoţi, un patriarh, un director de seminar ş.a. Perspectiva asupra trecutului nu este una duioasă, ci spiritul revoltat al tânărului pare să rămână treaz: dispreţul faţă de servitorul ţigan Filip, revolta faţă de pedagogii neserioşi, dezaprobarea faţă de profesorii nepregătiţi sau prea îngăduitori nu sunt estompate de trecerea anilor. Ironia lui Constantin Tomescu este uneori muşcătoare: preotul Constantin Mitru, căruia i se rezervă o caracterizare neîndurătoare, devine „un celebru socru” pentru că fiica sa s-a căsătorit cu Mihail Sadoveanu. Autorul este conştient de valoarea sa, se mândreşte cu talentul, inteligenţa şi forţa sa de muncă, dar nu le consideră excepţionale, ci mai curând necesare pentru orice elev bun. Mândria că se putea descurca pe cont propriu, deşi era orfan, că făcea rost de bani folosindu-şi capacităţile intelectuale, că era respectat de colegi şi de profesori răzbate în tot cuprinsul amintirilor. De aici şi încrederea pe care o arată deseori în capacitatea sa de a-şi croi destinul, chiar împotriva curentului.
Amintirile din viaţa de elev seminarist încep cu înfăţişarea clădirii Seminarului şi a impactului asupra micului elev, gata să fie întors de la poartă pentru că nu ştie că „prostirile”, „oghealul” şi „colţunii” care i se cereau sunt acelaşi lucru cu plapuma, cearşafurile şi ciorapii aduşi de acasă. Ca pentru a ne da seama ce fel de elev a fost autorul, se face o scurtă trecere în revistă a rezultatelor la învăţătură, cu date exacte, ilustrând evoluţia constantă, succesele, dar şi dificultatea de a se conforma tuturor regulilor de disciplină, condiţia de elev neastâmpărat nefiind asumată fără a se lăsa să se întrevadă motivele nobile şi obtuzitatea unor reguli şi a unor păzitori ale acestora. După această caracterizare generală se prezintă câte un aspect al vieții sale în Seminar şi întâmplări legate de el. Impresionează strădania şi talentul la muzica psaltică şi occidentală, cântatul la mandolină şi satisfacţiile aduse de serbările, concertele şi banii câştigaţi prin vânzarea de partituri. Uniformele sunt descrise amănunţit într-un fragment separat. Tot fragmente separate sunt şi acelea dedicate monahului de la Neamţ, Ghedeon Hogea, a cărui chilie era locul căruia tânărul seminarist putea să-i spună acasă, şi părintelui director Pavel Savin, care are parte de o evocare caldă, din perspectiva maturităţii, într-un oarecare contrast cu portretul din restul textului, care este mai mult tributar viziunii fostului elev. Restul profesorilor sunt enumeraţi la finalul scrierii, cu materia predată de fiecare, o scurtă caracterizare fizică şi câteva trăsături care au rămas în memoria autorului.
Geografia este un obiect dificil, dar pretenţiile profesorului sunt stimulative. Farsele făcute profesorului de geografie sunt candide – micşorarea timpului de ascultare prin creşterea numărului de rugăciuni de la începutul orei, fapt descoperit şi pedepsit de părintele director, şi desenarea pe tablă a hărţii cu creionul pentru a putea fi văzută dintr-un anumit unghi. Alte întâmplări dezvăluie o cruzime infantilă: ca atitudinea răutăcioasă faţă de Filip, un ţigan angajat al Seminarului, faţă de directorul grav bolnav sau faţă de pedagogul C. Mitru, căruia elevii îi dau pe foc melonul pentru ai spune apoi că s-a înălţat. Jocul de oina era una din pasiunile cele mai mari ale tânărului seminarist, prilej ca autorul să facă o descriere amănunţită a modului de desfășurare. Triumful în competiţia dintre toate şcolile din ţară, arbitrată chiar de ministrul Spiru Haret, cu ocazia căruia sportivii primiseră echipament nou, constituie un final potrivit pentru fragmentul dedicat acestui sport.
Învăţarea limbii germane este evocată cu tristeţea că nu se studia franceza, pe care o învaţă singur, şi modestia cu care vorbeşte de calităţile sale în acest domeniu, nu fac altceva decât să scoată în evidenţă şi mai mult meritul de a fi tradus atât de bine o carte de Goethe, încât traducerea sa a fost cumpărată şi publicată de o editură din Bucureşti. Faptul că aceasta va apărea mai târziu cu numele altui traducător este o primă lecţie a nedreptăţilor ce vor veni. Dar autorul nu e prea revoltat de aceste practici, la fel ca atunci când soţia unuia din profesori publică o recenzie la o carte a lui Pestalozzi, făcută în realitate de Constantin Tomescu, el se limitează să pomenească întâmplarea fără a emite vreo judecată. Secretarul Seminarului şi pedagogii sunt descrişi în repetate rânduri cu un ton critic şi batjocoritor. Convins că are dreptate, autorul este de multe ori liderul celor care-i înfruntă deschis pe aceştia, de obicei având câştig de cauză.
Episodul bolii de plămâni care-l face să fie dus la Spitalul Sf. Spiridon este văzut în cheie mistică. După ce doctorul îl lasă fără speranţă pe patul de spital, plecând în vacanţa de Paşti, doar slujba unui profesor preot îl readuce la viaţă. Această întâmplare face parte dintr-o serie care îi confirmă autorului că se află în grija lui Dumnezeu. Succesul în multe domenii, darul de a căpăta bani, mâncare, excursii gratuite, găzduire şi apreciere a celor din jur sunt văzute ca o mărturie a protecţiei divine. „Dumnezeu are grijă de cei orfani” i-a spus tatăl unui coleg care-l trata ca pe un „fiu adoptiv” şi aceste cuvinte l-au impresionat atât de mult pentru că păreau să fie confirmate de fapte.
Autorul e foarte mândru de deprinderile sale practice: talentul de oinist, dansator, cântăreţ, caligraf, topometrist. Cu vădită bucurie relatează cum planul Seminarului făcut de el fusese afişat peste ani în cancelaria şcolii şi îi este arătat de fostul său coleg Ion Negoiţă, ajuns director. Şi serbările sunt un prilej de a dovedi acest talent. Hramul de 30 ianuarie, spectacolele de la Teatrul Naţional, făcute sub îndrumarea unui actor în mare vogă atunci, State Dragomir, mersul la teatru şi spectacolele date de corul Seminarului sunt adevărate evenimente.
Deşi este un critic sever al defectelor profesorilor, pedagogilor sau colegilor, Constantin Tomescu rămâne profund ataşat de şcoala sa, a cărei importanţă o recunoaşte deschis: „[…] absolvenţii acestui Seminar moldovenesc în marea lui majoritate, au devenit foarte utili societăţii, mai utili decât ceilalţi elevi similari din Bucureşti. Preoţi admirabili, vrednici, plini de har şi de adevăr, buni capi de familie, cu copii numeroşi, toţi capabili şi cu frumos viitor. Iar ceilalţi, care n-au intrat în cler, cei civili, urmând alte facultăţi universitare s-au ridicat pe scara societăţii cu nume bun, valabil, ca avocaţi, medici, chiar şi ofiţeri, cu viaţă morală şi binefăcători pentru semenii lor”.
Este o percepţie corectă, Seminarul din Iaşi tocmai astfel îşi justifică importanţa, prin promoţiile sale de elevi bine pregătiţi, viitori preoţi sau nu, care au jucat un rol de seamă într-o societate în plină modernizare, cu o nevoie majoră de promotori ai acestui spirit al transformării. În ciuda acestui ataşament faţă de Seminar, autorul relatează într-un episod neaşteptat, cum este gată să se transfere la Conservatorul din Iaşi, împreună cu alţi colegi, din cauza unui scandal legat de adoptarea unei legi care să permită prezenţa mirenilor în toate forurile Bisericii. Acuzaţiile reciproce ale unor importanţi ierarhi, preluate de ziare îl dezgustă atât de mult pe autor încât el pare hotărât să rupă orice legătură cu Seminarul. Surprinzător este că pare a da crezare acuzaţiilor apărute în ziare, chiar după discuţii cu diferite persoane mai informate. Descoperirea deciziei celor trei seminarişti de a pleca la Conservator este făcută de părintele director, care adoptă o atitudine blândă şi-i imploră să rămână, prilej cu care statutul lor la Seminar devine unul mult mai bun, ca elevi mari, a căror valoare fusese astfel recunoscută deschis. De altfel, în ultimul an autorului i se propune un statut de pedagog neoficial, pe care-l acceptă doar formal, pentru că nu era în stare să „denunţe un elev”. Succesul de la examenul de absolvire, terminat cu ce mai mare notă, invitaţia şefului de comisie, Nicolae Dobrescu, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, de a urma această facultate, dau impresia unui lucru bine făcut până la capăt, fiind exprimată astfel într-o manieră discretă satisfacţia că munca şi seriozitatea dovedite de-a lungul studiilor sunt astfel răsplătite.
O parte importantă a amintirilor este rezervată evocării unor călătorii şi excursii care au avut un impact foarte mare asupra tânărului aflat în formare. Constanţa este locul celor mai multe călătorii. Vacanţele în care cânta la mandolină la Cazinou, faptul de a fi martor la predarea Crucişătorului Potemkin în 1905 sau plecarea în croazieră pe Marea Neagră împreună cu rudele materne venite din Silişte, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol, sunt legate de acest oraş. Vacanţele sunt pomenite mai ales atunci când sunt un prilej pentru o întâlni oameni interesanţi sau de a deprinde lucruri noi, ca aceea în care învaţă să danseze „valsul, bătuta, polca, mazurca, tangou, pas de patinée, cadrilul, hora”.
Mănăstirea Neamţ este un loc des vizitat, dar momentul refacerii după boala de plămâni, când petrece mult timp cu monahul Ghedeon Hogea, care-i purta de grijă, este cel mai călduros evocat. Vizita la Pipirig din 1910, memorată pentru „profeţia” unui sătean că nu va deveni preot, drumul cu trenul din 1910, ocazie de a-şi exersa cunoştinţele de germană şi de folclor cu nepotul regelui Carol, călătoria la Bucureşti pentru publicarea traducerii din Goethe în 1911, descoperirea casei bunicilor din partea mamei din Silişte, lângă Sibiu, sunt alte astfel de drumuri cu valoare iniţiatică. Trei excursii au o importanţă sporită: cea cu întreg seminarul în Transilvania în 1911, cea pe cont propriu în Bucovina, din acelaşi an, şi cea de la absolvire pe Dunăre, la care au participat toţi şefii de promoţie. Toate acestea sunt ocazii de exprimare a patriotismului şi credinţei, de a lega noi prietenii şi de a cunoaşte nemijlocit realitatea. Mai ales pelerinajul din Bucovina unde vizitează Suceava, Cernăuţii, Putna şi Vatra Dornei şi se întoarce cu pluta pe Bistriţa, fără a avea prea mulţi bani sau loc în care să doarmă, dar unde îşi face prieteni şi este bine primit, pare a fi văzut ca o reconfirmare a grijii lui Dumnezeu.
Constantin Tomescu este un martor credibil pentru că este un spirit atent şi critic. Deşi este un personaj excepţional, fiind foarte bun la învăţătură, talentat, orfan care-şi depăşeşte condiţia, el este totuşi, până la un punct, un elev obişnuit. Participă din spirit de camaraderie la poznele colegilor, este uneori încăpăţânat şi impertinent, fără ca acestea să umbrească nobleţea caracterului său. Interesul pentru atât de multe domenii, de la sport până la pictură, de la muzică la călătorii, ne oferă perspective asupra mai multor domenii. Talentul lui Constantin Tomescu de a câştiga prietenia celor din jur, printre care erau multe figuri deosebite, ne face să cunoaştem portrete inedite ale unor personalităţi ale vremii. Patriarhul Nicodim, este în text vlădica Nicodim, cel care are grijă de tânărul seminarist care-i dăruieşte în semn de recunoştinţă „o tavă, frumos sculptată în figuri geometrice şi flori în relief, fără nici o ştirbitură, pe marginea ei săpând două reuşite iniţiale N şi M (Nicodim Munteanu); vlădica a apreciat-o, a încadrat-o într-o frumoasă ramă, sub sticlă şi o folosea totdeauna ca tavă de servit dulceţuri sau gustări oaspeţilor săi”.
Ministrul Spiru Haret, impresionat de un elev oinist, „nu numai că l-a felicitat, ci şi-a desfăcut şi ceasul de aur ce avea şi l-a dăruit ca amintire”. Mihail Sadoveanu este evocat ca ginere al pedagogului C. Mitru. Actorul State Dragomir, „cel mai îndrăgit artist ieşean”, este cel care le dă seminariştilor o mână de ajutor în pregătirea spectacolelor. Principele Wilhelm de Hohenzollern, nepotul regelui Carol, este bun companion în trenul care merge spre Iaşi. Viitorul ministru Constantin Anghelescu este ajutat de autor să urce în trenul aglomerat şi, în semn de recunoştinţă, îi dăruieşte o vacanţă de o lună la Băile Sarata Monteoru ale căror proprietar era. Doamna Teodoreanu, directoarea Conservatorului din Iaşi, cunoscută dintr-o vizită a ei la vlădica Nicodim, este fiica lui Gavril Muzicescu şi mama fraţilor Teodoreanu. Profesorul de desen şi caligrafie este celebrul pictor Emanoil Bardassare, „de statură mijlocie, cam chel, cu ochi mari, frunte lată, totdeauna era în jachetă neagră”; lui îi datorează autorul deprinderea „tuturor stilurile de caligrafie: gotic, rond, cursiv, de tipar”. Această proximitate a unor personalităţi remarcabile conferă o şi mai mare legitimitate a mărturiei autorului, aducând şi o lumină nouă asupra acestora.
Interesul autorului pentru domenii diverse, ce depăşeau simplul cadru şcolar, fac din aceste amintiri nu doar o evocare a unei şcoli, a colegilor şi profesorilor, ci portretul unei epoci. Sunt surprinse aspecte din viaţa artistică, cea religioasă sau cea sportivă. Şi lumea politică, cu neajunsurile ei, este descoperită cu ocazia disputei dintre liberali şi conservatori cu privire la proiectul de lege al cultelor din 1909, în care se implică şi diferiţi ierarhi. Spaţiul în care se întâmplă cele povestite nu este doar cel ieşean. Constanţa, Mănăstirea Neamţ, Suceava, Bucureşti, Siliştea, Ploieşti, Cernăuţi sunt locuri în care autorul ajunge şi le prezintă cu ochii atenţi ai noului venit.
Perioada descrisă în aceste amintiri din viaţa de elev seminarist, 1904-1912, este una suficient de lungă pentru a putea surprinde caracteristicile unei epoci din istoria şcolii, dar şi din cea a ţării, a unei Românii în plină transformare. România sărbătorea atunci 40 de ani de domnie a lui Carol I şi 30 de ani de independenţă şi efectele reformelor din a doua parte a secolului XIX se făceau simţite. Era o atmosferă de mare încredere în progres, în care patriotismul era sincer şi problemele păreau a fi fost depăşite. Formarea unei generaţii de specialişti care să fi beneficiat de o educaţie temeinică în şcolile secundare vocaţionale şi în facultăţi era una din acţiunile prioritare ale statului. Amintirile se termină în anul 1912, înainte de războaiele balcanice şi izbucnirea primei conflagraţii mondiale, perioada următoare stând sub pecetea altor priorităţi: războiul, unirea, refacerea, reformele.
Grija pentru învăţământ era una majoră, organizarea din vremea ministrului Spiru Haret fiind vizionară, determinată de nevoia de şcoli serioase care să producă tot mai mulţi specialişti care să fie purtătorii progresului. Dar viziunea ministrului se baza pe un buget consistent. Se crea astfel posibilitatea ca o serie de elevi merituoşi, care aveau şi o situaţie dificilă în familie, să beneficieze de burse. Bursa consta în scutirea taxei de întreţinere, care era de 400 de lei pe an, o sumă însemnată dacă o comparăm cu salariile din acea perioada. În anul 1904, salariul directorului Seminarului era de 268 de lei pe lună, a unui profesor de 100-200 de lei, iar a unui slujitor – 18-30 de lei, „cu tain”[2]. În anii următori a fost o creştere constantă a preţurilor şi a salariilor, care prin 1909-1910 au ajuns să se dubleze. Un bilet la Teatrul Naţional din Iaşi la galerie costa 1,10 lei, o pereche de pantofi la 12 lei erau o extravaganţă, iar 2,25 lei ajungeau pentru masă şi hotel în Bucureşti. În rapoartele către Minister şi Mitropolie din acei ani, direcţiunea se arătă în general mulţumită de bugetul primit[3].
Susţinerea şcolilor secundare de către stat se făcea şi prin organizarea mai multor evenimente dedicate elevilor şi profesorilor: concursuri şcolare cu premii în bani, spectacole, întreceri sportive la nivel naţional, cum a fost şi cea de oina câştigată de Seminarul din Iaşi sub privirile ministrului Spiru Haret. Legătura dintre Seminar şi Minister era una foarte strânsă, forul de conducere fiind informat asupra tuturor detaliilor administrative şi didactice, de la orar, până la absenţele profesorilor, motivul acestora şi asigurarea suplinirii. Pentru multe lucruri mărunte ce ar fi putut fi rezolvate la nivelul conducerii şcolii se cerea aprobarea Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor. Un alt for superior al Seminarului era Mitropolia, faţă de care se făceau rapoarte detaliate periodice, dar puterea acesteia era una mai scăzută decât a Ministerului, foarte rar având un rol decisiv.
Organizarea excursiilor şcolare reprezenta o metodă de încurajare a tinerilor studioşi, ca în cazul călătoriei pe Dunăre a şefilor de promoţie din toate şcolile secundare din ţară, dar şi un prilej de cunoaştere a ţării sau de întărire a patriotismului şi solidarităţii faţă de românii din afara graniţelor, ca în cazul excursiei din Transilvania la care participă toţi elevii seminarişti. Maniera în care sunt primiţi seminariştii în Transilvania arată existenţa unui spirit naţional căruia îi vin în întâmpinare românii din Vechiul Regat. Dar generozitatea faţă de călători pare să fie una generală: foştii absolvenţi, oameni ai Bisericii, fruntaşi ai satelor sau oameni simpli sunt gată să primească, să ospăteze şi să găzduiască pe călători. E o ospitalitate care îi permite tânărului seminarist să plece la mari distanţe fără prea multe resurse. Importanţa excursiei din Transilvania este resimţită de elevii Seminarului, dar ea este confirmată şi de părintele director Pavel Savin, într-un raport către Mitropolitul Pimen. Deşi descrierea excursiei este asemănătoare cu cea a lui Constantin Tomescu, stilul este mai puţin expresiv, enumerându-se cu precizie matematică toate activităţile şi locurile vizitate, confirmând în același timp exactitatea memoriilor scrise peste mai bine de 60 e ani de Constantin Tomescu:
“În ziua de 12 iunie a.c., la ora 8,45 a.m., însoţit de 61 de elevi seminarişti, am plecat din Iaşi în sunetul marşului „Deşteaptă-te române!”. Trecem prin staţiile Vaslui, Bârlad, Tecuci şi Mărăşeşti, unde am schimbat trenul pentru Târgul Ocna. Aceste oraşe au lăsat vii impresii elevilor. De la Adjud trecem prin încântătoarea vale a Trotuşului. Culmea Ciortolanului îndeosebi, atrage privirile tuturor. Trecem prin dreptul vechiului sat Borzeşti, unde se află biserica zidită de marele voievod Ştefan şi restaurată în vara anului 1904. Elevii au fost încântaţi de dealul Porchiului pe lângă care trece apa Trotuşului. De departe, Spre Târgu Ocna, se zăreşte pe vârful Măgura schitul cu acelaşi nume. În Târgu Ocna sosim la ora 7,15 seara, ne vin întru întâmpinare aproape toţi preoţii oraşului şi un numeros public, primindu-ne cu multă căldură. Găzduirea are loc pe la diverse familii. A doua zi, luni, a.m. s-au vizitat Biserica Răducanu, apoi catedrala, unde elevii au cântat mai multe bucăţi religioase. S-au vizitat apoi salinele şi castelul, lăsând asupra tuturor impresii puternice, după prânz ne-am suit pe vârful Măgura, vizitând schitul cu acelaşi nume. În toate părţile am fost însoţiţi de preoţii Vasile Goagă, Sandu Stoian şi Coisu precum şi domnul Mihai Botez, absolvent al acestui Seminar. La 8 seara părăsim Târgu Ocna, îndreptându-ne spre Comăneşti, unde după un drum de o oră sosim, fiind întâmpinaţi de consiliul comunal, învăţători, preoţi şi mai mulţi fruntaşi ai satului. Pe noapte suntem găzduiţi la diverse familii. A doua zi, marţi, însoţiţi de domnul Chiriac, învăţătorul comunei, de preoţii N. Popa şi Nestor, absolvenţi ai Seminarului „Veniamin”, am plecat în grup la fabrica de cherestea din localitate, la mina de cărbuni, precum şi la parcul Ghica, de unde elevii au luat mai multe cunoştinţe folositoare. Masa de prânz s-a luat în această comună, dată fiind de fruntaşul satului, domnul Ştefan Paraschiv. La ora 2 p.m. aceeaşi zi am părăsit Comăneştii. […] De la Ghimeş spre Braşov elevii au fost vii impresionaţi de frumuseţea localităţilor, apoi munca câmpului li s-a părut că se face mai sistematic, iar gospodăriile sunt mai aranjate. În drum ne-am oprit la Băile Tuşnad, unde am petrecut noaptea în sala de cură a băilor, pusă la dispoziţie de domnul director al acestei staţiuni balneare. De aici, miercuri dimineaţă la 5 1/2 înaintăm spre Braşov, unde ajungem cât mai curând la liceul român. Aici se treceau examenele de fine de an, cu toate acestea domnul director şi elevii ne întâmpinară la intrare, apoi am vizitat liceul în interior, precum şi laboratoarele de ştiinţe fizico-chimice, zoologie etc. Şi apoi, însoţiţi de un număr de elevi, pe care domnul director al gimnaziului ortodox român a binevoit a ni-i da ca conducători, am vizitat apoi bisericile româneşti, Sf. Nicolae din Prund, Biserica Domnească „Adormirea Maicii Domnului”, precum şi biserica supranumită „neagră”. După-amiază am vizitat împrejurimile, cum şi ruinele vechilor întărituri ale cetăţii Braşovului de pe vremea cavalerilor teutoni. Ploaia reîncepând, am fost siliţi să părăsim Braşovul, luând-o spre Predeal, unde am ajuns la ora 9 seara. Aici am fost găzduiţi la sanatoriul din localitate, datorită domnului profesor şi inspector Georgescu, împreună cu domnul institutor Râpeanu, care deşi la o oră atât de înaintată, totuşi la o vârstă atât de înaintată, totuşi ne-a dat posibilitatea de a dormi noaptea în acel sanatoriu. Joi la ora 6, am pornit pe jos din Azuga prin minunata Vale a Prahovei. La Azuga am vizitat fabrica de sticlă şi bere. Din cauza timpului aşa de nefavorabil, căci ploaia începuse a continua, am fost siliţi să renunţăm la vizitarea celorlalte puncte însemnate şi cu primul tren plecăm spre Iaşi. La gara Buşteni elevii au fost tare impresionaţi de fantasticele vârfuri ale Munţilor Bucegi, îndeosebi Caraimanul. În drumul spre Ploieşti, timpul liniştindu-se, ne-am oprit în Câmpina, unde am vizitat sondele societăţii petroliere „Steau Română” şi „Petrolul”. La 9,30 seara părăseam Câmpina însoţiţi spre gară de preotul Chirica, fost elev al acestui Seminar. Din Câmpina am plecat spre Ploieşti, şi în fine spre Iaşi, unde vineri, la ora 9 a.m., am ajuns bine în răsunetul marşului „Pe-al nostru steag”[4].
Părintele Savin insistă mai ales asupra impresiei asupra elevilor şi a importanţei pe care astfel de acţiuni o au asupra formării acestora: „Observând cum elevii au căutat cu multă dragoste şi interes a-şi apropia multe din cunoştinţele şi impresiunile ce le-au căpătat din diferitele localităţi pe care le-am vizitat, uşor se poate vedea de oricine, că excursiunile sunt importante pentru elevi, ca unele ce adaugă mult la cunoştinţele căpătate în şcoală, dezvoltându-le dorul de muncă şi spiritul de pătrundere, prin frumoasele exemple ce li se oferă ochilor”. În final se sugerează că încurajarea acestui tip de activităţi ar fi benefică. Mitropolitul este convins de argumentaţia părintelui Savin şi recunoaşte „marile foloase” aduse de călătoriile elevilor şi recomandă organizarea unor acţiuni asemănătoare şi pentru preoţii din eparhie.
Excursiile erau şi prilej pentru observarea vecinilor, văzuţi fie într-o manieră patriotic provocatoare, ca în cazul ofiţerilor maghiari care au aruncat elevilor români, care cântau „Deşteaptă-te române!” la Braşov, „cuvinte neînţelese, probabil de insulte” sau recunoscându-li-se meritele, ca la Cernăuţi unde curăţenia şi frumuseţea oraşului îl impresionează pe tânărul călător. O imagine surprinzătoare este cea a bulgarilor, descrişi ca deosebit de ospitalieri, recunoscători pentru rolul jucat de români în războiul din 1877-1878. Seminariştii sunt primiţi cu ovaţii de populaţia oraşelor bulgăreşti şi li se vorbeşte în limba română, într-o atmosferă de mare prietenie. Dacă la Cernăuţi imaginea străzilor pietruite şi asfaltate „spălate cu apă şi săpun din maşini speciale” este impresionantă, în Bulgaria sunt descrise locurile care aduceau aminte de războiul de independenţă. Faptul că trenul la bulgari oprea „nu numai în gări, prea rare, ci şi la anumite răscruci de drumuri unde se adunau călătorii, ba, dacă un călător din vagon izbutea să fie văzut de mecanic, oprea şi la semnalizarea acestuia” contribuie, alături de imaginea de eliberatori a românilor la un discret sentiment de superioritate. Peste doar câţiva ani relaţiile cu vecinii de la sud aveau să se înrăutăţească profund, recunoştinţa acestora faţă de români fiind înlocuită de alte sentimente.
Spiritul de solidaritate este vizibil nu numai în maniera în care erau primiţi seminariştii, ci şi în atitudinea profesorilor faţă de elevi, care depăşeşte simplul cadru şcolar. Bolnav de plămâni, autorul a fost dus de unul din profesori la spital şi a fost apoi vizitat de un altul, care i-a făcut slujba care l-a ajutat să-şi revină. După boală profesorii au avut grijă să-l trimită la Mănăstirea Neamţ pentru a se reface. Părintele director avea o atitudine de părinte faţă de elevi, stimulată probabil şi de faptul că locuia la Seminar şi nu avea copii. În ciuda severităţii sale afişate, de multe ori, el lua apărarea celor care greşeau, uneori atrăgându-şi mustrarea Mitropoliei pentru îngăduinţa lui[5]. Solidari erau şi elevii între ei: se ajutau, evitau să-i dezvăluie chiar pe cei care nu respectau regulile, făceau front comun împotriva pedagogilor percepuţi ca abuzivi. Această solidaritate era încurajată şi oficial – anual se acorda câte unui elev din clasele V-VIII, titlul de „cel mai bun camarad”, cu diplomă eliberată de minister, pentru care Constantin Tomescu a fost ales aproape în unanimitate în fiecare an. Spiritul de iniţiativă al elevilor se exprima şi într-un domeniu intelectual: ei au înfiinţat Societatea cultural-literară „Boldur”, care organiza conferinţe, recitări, coruri, recenzii. Şi cu sprijinul profesorilor, care participau la activităţile Societăţii, dar mai ales prin eforturi proprii, elevii seminarului au reuşit să alcătuiască treptat o bibliotecă destinată lor, cu numeroase cărţi şi cu broşuri special alcătuite şi tipărite din resurse proprii. S-a creat astfel o tradiţie care va avea efecte pe termen lung. Acesta este un alt exemplu de efect benefic al solidarităţii.
Funcţionarea sistemului de învăţământ este înregistrată din perspectiva elevului foarte bun. Profesorilor li se reproşează uneori supravegherea neatentă a testelor, iar severitatea unora naşte admiraţie, colegii care copie sunt priviţi cu dezaprobare şi cei nu foarte perseverenţi, dar cu potenţial, sunt compătimiţi. Nevoia de a-şi confirma permanent valoarea îl face pe autor să accepte diverse provocări, teme suplimentare, activităţi migăloase şi dificile, pe care le duce cu rigurozitate până la sfârşit, având grijă să fie o experienţă în urma căreia să rămână cu ceva. Lucrurile noi pe care le poate învăţa sau le descoperă îi stârnesc o curiozitate nemărginită, firea sa iscoditoare determinându-l să înveţe permanent câte ceva de la oamenii şi din situaţiile în care era pus. Tânărul seminarist este conştient de procesul de formare la care ia parte. El îşi alege drumul, nu urmează o cărare bătută, fiind gata să părăsească Seminarul în 1911, iar la absolvire nealegând o carieră de preot. Calea lui a fost cea academică – a devenit profesor universitar, cea patriotică – oferindu-se voluntar în Primul Război Mondial, şi cea a credinţei – a rămas un apropiat al Bisericii, deţinând importante funcţii administrative.
Sistemul de notare din perioada amintirilor este unul destul de diferit de cel de astăzi, fiind mult mai sever. Elev excelent, Constantin Tomescu se mândreşte cu notele sale de 9, iar la purtare în primii ani nu reuşeşte să obţină nota 10. În clasa a VI este primul cu media 8,78 şi 9 la purtare, iar în clasa a VII-a este tot primul cu 8,75 şi tot 8,75 la purtare. Doar în ultimul an reuşeşte să obţină media 9,41 şi la examenul final trece primul cu 9,71, următorul elev primind 9,17. Mulţi dintre colegii săi aveau note foarte mici la toate materiile, iar note la purtare de 6 şi 7 erau în număr foarte mare. Totuşi cei care primeau bursă aveau obligaţia să nu aibă o medie mai mică de 7, iar la purtare mai puţin de 8.
Amintirile din viaţa de elev seminarist ale lui Constantin Tomescu sunt captivante, uneori au suspans, pentru că sunt bine scrise, cu poveşti neobişnuite, ce se petrec în multe locuri şi la care participă personaje celebre. Sunt poveştile unui elev excepţional, dotat cu un fin spirit de observaţie, ceea ce conturează imaginea vie şi corectă a învăţământului seminarial de acum un secol, dar oferă o perspectivă nouă şi asupra societăţii româneşti din acea perioadă, constituindu-se într-o pagină de istorie personală şi subiectivă, fragmentară şi lipsită de pretenţii. Dar prospeţimea oferită de mărturia directă, perspectiva neaşteptată din care sunt văzute unele evenimente şi personaje, au savoarea amănuntului pe care uneori istoria mare o pierde. De aceea aceste amintiri contribuie la o mai bună cunoaştere a unei epoci de rapidă modernizare şi a unei instituţii care a avut o contribuţie importantă la acest proces.
[1] Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Ediţia a doua, revăzută şi întregită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 498-499. Mai multe informații despre viața și activitatea lui Constantin Tomescu apar și în articolul Academicianului Mircea Păcurariu, “Profesorul de teologie Constantin N. Tomescu (1890-1983). La 25 de ani de la moarte”, Studii Teologice, IV (seria a III-a), 1, 2008, p. 7-26.
[2] Arhiva MMB, Fond „Seminarul Veniamin Costachi”, Dosar State de prezenţă şi plată, 1899-1923.
[3] Arhiva MMB, Fond „Seminarul Veniamin Costachi”, Inventarul de cancelarie al MMB, Dosar 70/1909.
[4] Raport către IPS Pimen Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, 20 iunie 1911, Arhiva MMB, Fond „Seminarul Veniamin Costachi”, Inventarul de cancelarie al MMB, Dosar 70/1909.
[5] Raport către IPS Pimen Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, 19 iunie 1912, Arhiva MMB, Fond „Seminarul Veniamin Costachi”, Inventarul de cancelarie al MMB, Dosar 70/1909.
